Muzeul Satului, Bucuresti

Azi mi-s fata de la tara. Mi-am petrecut ziua in cel mai frumos mod posibil: in linistea de la sat, fara macar sa parasesc Bucurestiul. A fost o sambata calduroasa de octombrie, asa ca era pacat sa nu scot nasul afara din casa macar pentru cateva ore. Nu mi-a fost deloc greu sa-mi conving iubitul sa mergem “la relaxare” la Muzeul Satului, de aceea la 15.30 ne-am urcat in masina si am pornit catre Parcul Herastrau, unde se afla Muzeul Dimitrie Gusti.

"Muzeul din inima capitalei" și-a deschis porțile catre iubitorii de traditie in urma cu aproape un secol, iar suprafata de 14 hectare creeaza atmosfera vietii la sat si gazduieste zeci de case taranesti cu prispe pline de flori, cu capite de fan, cu vechi puturi, butoaie de vin, sopron de barci sau alte monumente ce infatiseaza traiul taranilor de alta data. Un tur virtual al expozitiei de care va vorbesc il puteti face pe site-ul oficial. 

“…pentru a fi bine înţelese, obiectele trebuiesc să fie aşezate în Muzeu, aşa cum sunt ele în realitate, nu între pânze, ci într-o casă adevărată; nu în standuri, ci în bătătura din gospodăria omului. Ne trebuia cu orice chip un Muzeu în aer liber, în care standurile să fie case întregi ţărăneşti, ele înşile piese de muzeu, casele la rândul lor fiind aşezate astfel ca să închipuiască un sat adevărat.” sustinea Gusti.

Accesul se face in baza tichetului achizitionat la intrarea in curte, pentru 15 lei/persoana. Muzeul este impartit in partea veche si partea noua. Pe noi ne-a cucerit de departe satul vechi, cu casele din chirpici si paie, cu odai mici decorate pe pereti cu stergare si cuverturi tesute manual, cu mirosul de tara (de pamant) al incaperilor. Acest sector curpinde locuinte cu specific din zona Transilvaniei (cele mai multe din ele), Olteniei, Munteniei, Moldovei, Dobrogei si cateva din Banat.

In partea noua, gasim alte casute, cu un design ceva mai modern, locuri de joaca pentru copii si Hanul “La Bariera”, cunoscut sub numele de “La Francu”. Acest popas unde puteti gusta bucate bio, are si o terasa frumoasa, cu mese din lemn si este specific zonei Valenii de Munte. Legenda spune ca insusi domnitorului Alexandru Ioan Cuza ar fi poposit la acest han. Restaurantul pitoresc a fost transferat imediat dupe revolutie in incinta muzeului.

Noi ne-am bucurat sa vedem ca acest loc este extrem de cautat in randul turistilor straini, ba chiar am dat si peste cateva cupluri de miri ce-si fotografiau dragostea pe rit vechi, in casutele cu arhitectura populara.

Va spuneam mai devreme ca noi am ajuns aici cu masina personala, insa exista si varianta de a ajunge cu unul din mijloacele de transport de mai jos:

•  Autobuz: Stația „Arcul de Triumf” 131, Stația „Muzeul Satului” 335, Stația „Institutul Agronomic” 205 
•  Tramvai: Stația „Institutul Agronomic” - 41 
• Metrou: Stația „Aviatorilor”

Nu as stii sa va spun care din case mi-a placut cel mai mult, dar cert e ca m-am simtit din nou copil, caci mi-am amintit de mirosul de fan, de pamant pe care il avea si interiorul casei bunicilor mei, de plimbarile cu caruta sau de ulitele inguste pe care alergam toata ziua, in talpile goale, afundandu-mi picioarele in praful moale...

Printesa la Castelul Corvinilor

”Dincolo de munti incepe basmul” sustinea Blaga, convins de faptul ca exista povesti ascunse in bogatia naturii. Si sunt intru totul de acord cu el. Ce loc din lumea asta nu isi are propria legenda si eroi ?

Pentru ca in adancul sufletului fiecaruia din noi inca exista acea latura de copil, toti iubim povestirile cu cavaleri, balauri si regine, ce incep cu « a fost odata ca niciodata ». Ce femeie nu si-a dorit sa fie macar pentru o zi printesa, sa imbrace rochiile regale ce ii subliniaza talia, sa poarte coliere pretioase sau sa-si ascunda buclele sub o palarie cu boruri uriase cu pene? Ce barbat nu tanjeste dupa eleganta domnilor de alta data, gatiti in costume cu gulere inalte, ce foloseau ca si accesorii bastonul de bambus si monoclul cu care priveau de la ferestrele largi ale locuintelor nobile. 

Castelul Huniazilor

Povestea de astazi are loc la Castelul Corvinilor, palatul ce domină oraşul Hunedoara. 

Pentru cei ca mine, atraşi de evul mediu, castelul reprezintă un monument unic in România si este printre cele mai cautate obictive turistice din Europa.

Site-ul oficial este http://www.castelulcorvinilor.ro/, consultati-l pentru mai multe detalii, dar si pentru orarul si tarifele vizitarii lui. 

Pentru un tur complet aici, ar trebui sa va alocati 2-3 ore.

Eu am ajuns la Castelul Huniazilor (cum mai este cunoscut) in luna ianuarie, unde am mers impreuna cu ai mei. Tin minte ca era o coadă lungă la bilete și am așteptat minute bune până ne--am văzut cu acesele de intrare cumpărate. Am lasat masina in parcarea (mare) de la castel si am luat-o la picior catre palat. In fata constructiei uriase am stat pret de cateva minute sa admir frumusetea unei arhitecturi gotice, rupta parca dintr-un film frantuzesc si podurile de peste raul Zlasi despre care auzisem ca, cu veacuri in urma se ridicau in vreme de razboi. 

Odata ce ai pasit in castel, simti atmosfera plina de istorie. In curtea mica exista o fantana despre care legenda spune ca a fost sapata de trei prizonieri turci carora Ioan de Hunedoara le promisese libertatea in schimbul unei fantani cu apa potabila. Dupa 15 ani de sapat peste 28 de metri adancime si de gasire a pretioasei ape, ei nu primesc eliberarea promisa, ci sunt condamnati la moarte. Ca o ultima dorinta, acestia inscriptioneaza pe fantana "Apa ai, inima nu!".

Interiorul castelului este amenajat, camerele pastrand mobilier, lenjerii si costume inca din secolul XV. Două din încăperi sunt întunecoase si au o istorie trista, ele reprezentand camerele de tortură pentru prizonieri.

Noi am luat toate odaile la rând până am ajuns în vârful castelului, de unde am admirat peisajele Hunedoarei, intre poveste si realitate. Dupa sutele de trepte urcate si coborate, va recomand sa va trageti sufletul in buticurile cu suveniruri din apropierea castelului, au aici de la magneti, tricouri si bratari, pana la cani si obiecte ornamentate cu motive tradiționale românești. 

 

Orasul lui Brancusi

Vremea din ultima perioada n-a fost prea prietenoasa cu noi, asa ca intr-o duminica ploioasa, dupa o noapte de dezmat la nunta unei foste colege de liceu si una dintre prietenele mele bune, ce ramane de facut decat sa stai in mijlocul patului, sub cea mai moale patura din casa si cu laptopul in brate scriind despre vacante…

Asa cum va povesteam intr-unul din articolele trecute, in drumul spre Straja, unul din popasurile facute a fost in Targu Jiu. Cand spui Targu Jiu, spui Coloana Infinitului, Poarta Sarutului, Masa Tacerii sau simplu : Brancusi. 

Plimbandu-ma prin acest oras, ma gandeam oare cum era zona asta in perioada interbelica. In perioada  aceea in care oamenii traiau in casute din chirpici si totusi erau ferifciti, se deplasau cu calesti cu cai, in vremea in care barbatii le faceau curte domnisoarelor pentru a le cuceri, sau cand femeile purtau corsete si rochii sofisticate, iar barbatii peruci si joben.

Dar hai sa ne intoarcem la Targu Jiu-ul de astazi. Drumul nostru din Bucuresti pana aici imi amintesc ca a fost marcat de grade putine in termometru, caci era ianuarie, dar fara zapada. Am gasit cu usurinta un loc liber de parcare in apropiere de parc si am luat-o la picior prêt de cateva minute.

La prima vedere pare un oras banal, de provincie,  în care crezi că nimic nu te va surprinde. Nu mi-a trecut niciodata prin minte ca putem beneficia de liniste intr-un mediu urban sau ca exista acel moment din viata noastra cand avem nevoie de « silent mood »; ca tacerea serveste uneori pentru a patrunde in interior si pentru a fi ascultata, ca aceasta liniste e necesara celor ce nu sunt interesati doar de lumea exterioara, zgomotoasa, de pe strada. 

Acasa la Brancusi am gasit  poveşti frumoase despre oameni, întâmplări, locuri si clădiri vechi. Parcul Central care este de fapt o « amenajare » a unei păduri naturale, e vedeta oraşului si martorul a sute de pupici sinceri oferiti sub Poarta Sărutului. 

Odata intrati in zavoi, mergand pe Aleea Scaunelor, langa raul Jiu gasim Masa Tăcerii, cu cele 12 scaune de jur-imprejur, ce ii reprezinta pe cei 12 apostoli. Din fericire pentru mine, am vizitat acest loc cu multi ani in urma, deci am putut sta ca un musafir la masa tacerii, asezata in voie, fara sa primesc vreo amenda. 

 Cea mai reprezentativa lucrare a lui C-tin Brancusi este Coloana Infinitului si se află chiar la intrarea în Târgu Jiu, într-un parc renovat în anul 2000. Coloana «fără Sfârşit» are o înălţime de aproximativ 30 m si are 16 „margele”, cum le numea creatorul ei.  

 

Se pare ca aceste 3 opere de arta a lui Brancuri nu au fost intamplator create si asezate in acest fel. Legenda spune ca soldatii de pe malul Jiului inainte de a pleca la luptă luau masa la « Masa tacerii », ii imbratisau pe cei dragi la « Poarta sărutului », treceau pe la biserică , apoi se lasau in voia destinului. Din pacate, cei mai multi dintre ei mergeau spre infinitul cerului...