Cinque Terre 2024

E aproape ora 20, m-am imbracat deja in pijama (fiindca mi-am petrecut cateva ore bune in trafic azi spre si dinspre birou), asa ca vreau sa-mi sarbatoresc oboseala langa motan, cu laptopul in brate, rasfoind cateva articole mai vechi de pe blog.

Ultimul text citit e despre Cinque Terre… si parca nu imi vine sa cred ca varianta lui din prezent nu mai seamana deloc cu satele linistite si dragalase, de acum 8 ani. Doar un lucru a ramas neschimbat: clasamentul meu in randul celor care alcatuiesc acest patrimoniu UNESCO: locul 1 in top a ramas tot Manarola (imi e drag, e cel mai colorat si cochet), iar pe ultimul - Vernazza (sufocat de turisti si ingramadit).

Manarola

Vernazza

De data asta m-am intors in satele cocotate pe stancile din buza Marii Mediterane ca sa va fac un update, in primul rand referitor la costul unui pass card Cinque Terre ce includea biletul de tren intre toate cele 5 sate pe parcursul intregii zile, conectarea la internet prin WI-FI din tren, gratuitate la toalete si la mersul cu autobuzul din Corniglia, dar si o reducere la vizitarea muzeelor. Daca in 2016 costa 18 euro/persoana, in 2024, in aceeasi perioada a anului (luna septembrie) am platit 27 euro/persoana. In prezent, nu mai e nevoie de validarea tichetelor pe peron inainte de a urca in tren, deoarece sunt nominale si valabile doar in ziua scrisa pe ele (in momentul achizitionarii lor din gara La Spezia, vanzatorul ne-a trecut numele si data calatoriei).

Din La Spezia Centrale pana in primul sat, Riomaggiore, trenul a facut mai putin de 15 minute. Am ajuns in gara destul de devreme, dimineata, pentru a evita aglomeratia si pentru ca oricum trenurile pe aceasta ruta circula la fiecare 30 minute. Supriza: peronul era deja full si se auzeau zumzete in toate limbile de la turisti de toate nationalitatile, in special americani.

In sate caldura mare, multa lume, agitatie si un du-te vino, de nu intelegi unde s-a pierdut il dolce far niente. Numarul de turisti? De 10 ori mai mare fata de ultima data cand m-am plimbat pe aici. Am simtit aglomeratia inca din mijlocul de transport in comun, dar am resimtit-o pe deplin cand efectiv nu te puteai opri 2 minute sa imortalizezi vreo cladire sau biserica frumoasa, balcoanele cu rufe intinse sub geamurile cu obloane sau sa savurezi un gelato vero con limon, pentru ca marea de oameni te lua pe sus.

Nu mai vorbesc de gasit un loc, la orele pranzului pe terasa vreunui restaurant. Noi abia, abia am gasit o masa la o pizzerie din Vernazza, dupa ce ne molesise soarele pe plaja din Monterosso al Mare.

In plus, ne enervasem pentru ca eram prea infometati si peste tot era fully booked sau unde erau locuri, se serveau doar preparate din peste sau fructe de mare (iar noi nu le agream). Era normal ca principalul fel servit sa fie din produse din peste, aflandu-ne in niste sate unde pescuitul este cea mai comuna ocupatie a barbatilor. Doar ca noi pofteam la o pizza cu blat pufos, la un risotto con funghi, la niste paste cu sos tomat si busuioc, un capuccino aromat, un tiramisu.... ahh, imi lasa si acum apa in gura doar daca ma gandesc.

Asa ca ne-am oprit si am mancat. Si ne-am calmat. Ne-am luat si cate o inghetata sa ne racorim inainte sa plecat catre Corniglia. Doar ca n-am mai ajuns prin ea. Am coborat pe peron (unde erau deja si alte mii de turisti) si am vazut o coada kilometrica de vizitatori ce asteptau bus-ul care ducea catre centrul singurului sat fara iesire la port. Am facut ochii mari, ne-am intors pe calcaie si ne-am urcat in acelasi tren din care coborasem, impreuna cu alti zeci de oameni care calatorisera cu noi, spre ultima destinatie, Manarola.

Aici am reusit sa ne detensionam putin, ne-am plimbat de-a lungul apei turcoaz, pana a trecut bine de orele pranzului, cand incepuse sa adie un vanticel placut. Ne-am luat cate o cafea to go si am coborat si ne-am intins pe stanci, unde am stat mai bine de o ora sa ascultam vocea marii. Clipele de aici au ramas momentele mele preferate din intreaga zi, pentru ca doar aici ne-am dat voie sa fim prezenti, fara sa tinem cont de numarul oamenilor din jur.

Daca in 2018, in pozele mele apareau pe fundal cativa turisti rataciti, anul acesta cu siguranta apar eu in mai multe fotografii de-ale lor, decat in ale mele. Si in continuare vin din ce in ce mai multi turisti in Cinque Terre, iar farmecul satucelor se duce usor, usor... N-am ce zice, sa-i dam Cezarului ce-i al Cezarului pentru ca peisajele au fost, sunt si raman superbe, feerice, insa atmosfera de vacanta si relaxare nu prea vrea sa se plimbe de mana cu tine in prezenta atator straini.