De cand asteptam un weekend prelungit de 1 Mai dupa niste zile pline la munca! Si cate research-uri am facut cu saptamani inainte: cazare la mare cu centru SPA disponibil, la noi sau la bulgari? Sau poate undeva in zona mea preferata, Transilvania, sau la o cabana retrasa din Muntii Apuseni? Aveam atat de multe optiuni, dar de fiecare data cand dadeam refresh la prognoza meteo, vedeam ploaie.
Am lasat sa pice toate planurile si pentru ca vineri si sambata a plouat, am rasfoit cartile pe care le mai aveam necitite prin biblioteca. Cum speranta moare ultima, duminica ne-a luat prin surprindere cu soarele indraznet inca de la orele diminetii. Am sarit din pat putin dupa ora 8 si spontan, ne-am decis sa plecam sa mancam ceva bun in satul Tohani, la Ferma Dacilor. Stiati ca si-au redeschis portile dupa tragedia din decembrie 2023? Eu intamplator am aflat, anul acesta, la un festival de Slow Food din capitala unde cativa angajati de-ai lor au fost prezenti, alaturi de nelipsitul porc de mangalita ce era invartit la protap. I-am cautat pe internet si am vazut ca au reconstruit atat restaurantul, cat au reusit sa construiasca si 17 unitati de cazare: 5 cabanute in padure si 12 in vie.
La o ora si jumatate de Bucuresti, locatia ne astepta linistita: restaurantul abia isi deschidea bucataria pentru ca nu era inca ora 12, iar oaspetii cazati nu iesisera inca in natura. Am parcat chiar in spatele restaurantului si am avut norocul sa fie gata macar ciorbita de vacuta, chiar daca am mancat-o devreme, la ora 11. Eram flamanzi dupa drum, mai ales ca sarisem peste micul dejun. Am savurat intr-o clipita cate o ciorbita de vacuta cu smantana, ardei gras si paine de casa si o placinta cu branza dulce si stafide absolut delicioase. Gustul a fost complet romanesc si autentic, 10/10, desi preturile bucatelor sunt destul de piperate.
N-am zabovit prea mult la masa fiindca voiam sa si exploram zona cat inca era soare, asa ca am facut un tur al cabanelor din padure, apoi am urcat pana in varf, la Stanca Tohani si ne-am intors pe traseul marcat cu culori prin padure, numit Dac Warrior. Acesta e construit ca un joc, precum cel din Survivor (pentru cine se uita) cu obstacole si provocari de dificultati diferite, precum curse de viteza, tras cu arcul, tiroliana, lovit cauciucuri, catarat pe inele sau perete inclinat etc. Pentru participarea la probe si testarea razboinicului din tine e nevoie de rezervare in prealabil, dar cu siguranta merita experienta.
Pe langa parcul de aventura, restaurant si cazare, Domeniul Ferma Dacilor avand o suprafata totala de aprox 40 hectare, pune la dispozitie turistilor si urmatoarele facilitati: lectii de echitatie, degustari de vinuri, locuri de joaca, o mica ferma de animale (ba chiar pe iepurasi si pasari i-am hranit cu iarba prin gard), o bacanie cu produse locale, de la branzeturi la mezeluri, deserturi si mici suveniruri. De aici am gustat din dulciurile expuse, facute in laboratorul propriu din Mizil: prajituri-nuci, cornulete umplute, pricomigdale si am si cumparat pentru acasa branza bio si poale-n brau.
E o liniste de nedescris in ograda dacilor, se aud din departare talangile vacilor lasate la pascut pe dealurile vecine, nechezatul calutilor dornici sa fie plimbati, albinele si cantecul pa sarelelor ce se ascund in copaci.
Inainte de plecare, am baut in tihna o cafea pe terasa, sub razele soarelui, moment in care a aparut un musafir neasteptat: o caprioara, la care toti copii au alergat strigand-o Bambi.
Daca tot eram in zona, era pacat sa nu parcurgem si celebrul Drum al Vinului prin satele din judetul Prahova. Podgoria Dealu' Mare detine 8 centre viticole: Boldesti, Valea Calugareasca, Urlati, Ceptura, Tohani, Breaza, Merei, Zoresti. Mi-a parut rau ca am strabatut primele sate din ele cu masina, si nu cu bicicleta (pe via Muntenia) sau pe jos pentru a admira campurile cu vita de vie, intinse pe zeci de kilometri. Am vazut atat de multe crame pe drum, atat de ingrijite, incat m-am simtit ca-n Alsacia.
Primul popas l-am facut la Conacul Bellu din Urlati, pe care l-am vizitat doar la exterior, acesta fiind inchis,
urmand ca mai apoi sa poposim la Valea Calugareasca, la Muzeul Crama de la 1777, un loc de poveste cu cea mai veche constructie taraneacsa din lemn din PH. Obiectivul muzeal apartine statului, este foarte bine conservat si intretinut, iar intrarea a fost gratuita. Daca doriti un tur ghidat, acesta este contracost (norocosii de noi l-am primit si pe acesta gratuit, pentru ca i-am fost foarte dragi gazdei).
Veranda este frumos amenajata, cu bancute si decoratiuni din lemn si covorase colorate traditionale. Crama propriu zisa contine o colectie vasta de vin (unele sticle fiind vechi din anii 1950), butoaie imense, zdrobitoarea, tocitoarea si alte ustensile folosite la producerea vinului.
Doamna care ne-a fost ghid ne-a si dezvaluit cateva secrete de cum se obtinea un vin bun: acesta atingea procesul maxim de fermentare prin luna noiembrie, iar in decembrie, cand drojdia se asternea la fundul recipientului, era mutat intr-un altul pentru ca de Craciun, oamenii sa isi savureze primul vin tanar, limpede si aromat.
In interiorul casei, ne-a intampinat si Must, motanul-gazda care ne-a miorlait incontinuu, cerandu-si portia de rasfat si mancare. Am coborat intai in beciul gatit cu butoaie, vesela veche si cu o masa lunga pe care stateau o multime de vinuri si derivate ale acestuia. Gazda ne-a povestit cum odinioara oamenii isi gasisera leacul in mixul de plante si vin: in strugurii fermentati adaugau o infuzie de plante fierte, preparate precum ceaiul si le lasau cateva zile la macerat, cat se se imprieteneasca aromele si sa diminueze procentul de alcool din "licoarea magica". Foloseau vinul in combinatie cu patrunjelul pentru vindecarea inimii, cu usturoi pentru buna circulatie a sangelui, cu menta pentru respiratie, dar si alte ierburi precum cimbrisor sau pelin. Din pacate, in prezent nu se mai produc astfel de "doftorii", pe piata rezistand numai varianta de vin cu pelin, excelent pentru tubul digestiv datorita tonicului amar.
La mansarda se afla expozitia "Mladitele vietii" unde mirosea extrem de frumos, a lavanda cu flori de bujor, doamna marturisind ca spalase de curand covorul din sala. Aici, sus, am admirat cateva costume populare, carpete traditionale si stergare, linguri de lemn frumos pictate, bastoane ornate cu fete proprii, dar si micul altar cu icoana Mantuitorului, langa care era asezata o cruce facuta din spice de grau, painici de casa, o carte de rugaciuni veche si lumanari, ele ducandu-ma cu gandul la sarbatoarea Pastelui, unde painea si vinul reprezentau trupul si sangele lui Iisus.
Inainte de a parasi acest taram magic, frumos mirositor si cu o energie fantastica, domnita trecuta de 70 ani care a fost extrem de draguta cu noi ne-a marturisut ca strada pe care suntem este una a contrastelor si ne-a sugerat sa privim peste drum de cea mai veche cladire de la 1777, pentru ca acolo este construita "Casa Viitorului". Intr-adevar, vis-a-vis este constuita o casa (privata) in forma de dom, cu geamuri tringhiulare de jur imprejur, ce permite soarelui sa patrunda inauntru si de la rasarit pana la apus.
Pentru ca pe veranda erau agatate decoruri si ghirlande cu turturele sculptate din lemn, nu a vrut sa parasim locatia fara sa stim legenda Sfintelui Dragobete: aceasta ne-a povestit cu glas dulce ca nu intamplator a fost aleasa ca zi a indragostitilor la romani data de 24 februarie, ci ca atunci era o data perfecta pentru pasari sa se imperecheze. Iar alaturarea a 2 turturele, asezate fata in fata, formau o inima perfecta intre cioc si piept. Cu mana la piept, ne-a rugat ca de fiecare data cand trecem prin clipe grele, sa ne amintim vorbele si povestile ei.
Mai primisem o alta recomandare din partea doamnei ghid de aici: Crama Mierla Alba din Mizil, la care am si ajuns, ne-am oprit in fata portii, insa fiind o crama privata, neavand programare in prealabil si fiind destul de tarziu intr-o zi de duminica, am ales sa nu deranjam gazdele si sa admiram locul doar de la exterior. Dar cu siguranta vom reveni printre vii pentru ca iata cate alte atractii turistice interesante am putea vizita.
