E sâmbătă dimineaţă. M-am trezit destul de devreme astăzi
căci razele soarelui se strecurau printre crăpăturile draperiei, ceea ce m-a
făcut să cred că e aproape de orele pranzului. M-am ridicat adormită din
pat, căscând, iar in timp ce mă întindeam, i-am făcut loc soarelui să patrunda
cu totul in cameră. Am deschis fereastra, fiindcă ador mirosul de „frig” de la
primele ore şi am lasat ciripitul păsărilor să mă ducă înapoi în timp, pe vremea
când nu eram nici măcar la şcoală şi îmi petreceam vacanţele la bunici.
M-am întors în pat, am închis ochii şi mi am imaginat că
sunt din nou copil: de astă dată eram în patul din a doua odaie, de la ţară şi
adulmecam mirosul de iarbă proaspăt tăiata ce intra prin perdeaua de pânză alba,
de la fereastra mică cu gratii. Mugetul vacii, cântecul cocosului, glasul suav
al vrăbiuţelor ce locuiau în nucul din faţa casei şi fâşâitul sutelor de paşi
ai bunicii printre firele de iarbă mi-au încântat dimineţile zi de zi.
Ţin minte parcă şi acum că primul contact cu aerul de
afară nu era cel mai prietenos, fiindcă îmi dădea câte un fior rece, dar
alergam grăbită pe poteca din jurul casei ca să ajung în bucătaria de vară unde
bunica cocea scovergi. Bucuria cea mai mare era să gust din turtele calde şi
apoi să fugăresc găinile prin curte, să îmi târşesc galoşii prea mari şi prea
grei pentru picioarele mele, până la poartă şi să mă caţăr pe gardul vecinei,
să o anunţ că m-am trezit şi că vreau sa iasă să vorbim. Toata zilele erau la
fel şi în acelaşi timp le percepeam diferit. Nu simţeam oboseala nici dupa o zi
întreagă de alergat şi de jucat în praf, cu păpuşi blonde şi şatene făcute din
ştiuleţii de porumb.
La prânz, eram cea mai fericită dacă
mamaie mă trimitea la magazinul de la colt să mai cumpăr câte ceva, căci
simţeam că sunt „mare” şi am responsabilităţi. Stăteam chiar şi câte 3 luni la
ţară, vara şi ţin minte că întotdeauna mă întoarceam de acolo tunsă băieţeste,
cu julituri prin genunchi şi pe la coate şi cu câteva nuanţe mai închise ale pielii
din cauza soarelui care mă urmărea peste tot. Ca s-o citez pe mama, arătam exact
”ca un pui de stăncuţă”!
Aveam în deal un stâlp de înaltă tensiune pe care noi,
toţi copiii, îl consideram a fi un bloc, iar prin găurile sale fiecare din noi
avea etajul lui. De stâlp stătea mereu legata capra unui vecin căreia îi dădeam
tot ce găseam prin buzunare: rahat topit, bomboane mentolate lipite de cusătura
pantalonilor sau seminţe. Doar era câinele nostru de pază, de la bloc.
Cea mai mare bucurie o aveam când ne
strângeam câţiva ţânci pe prispa din spatele casei, întindeam câte un covoraş
şi începeam să facem compot sau dulceaţă din apă, fructe şi un strop de zahăr
(cât apucam să fur din bucătărie) din care adulţii erau obligaţi să guste.
Aş da tot comfortul vieţii cotidiene
pe un weekend liniştit la ţară, în vechea cămaruţă cu pat înalt, iarna să
ascult sfârâitul lemnelor trosnind în soba proaspăt zugravită, fără nicio grijă
şi stres, fără aglomeraţie şi deadline-uri.
Ce rau îmi pare că nu am nicio poză de pe vremea aceea cu
peisajul de acolo. Singurele amintiri pe care le am, sunt păstrate în suflet şi
în imaginile minţii, dar şi câteva fotografii actuale ale locului.
Ah, şi mai am
câteva mixed feelings pe care le asociez cu copilaria mea şi care imi dau
o linişte ciudat de plăcută: mirosul de cărţi noi şi de iasomie, atingerile
blânde ale vântului cald de primăvară, briza mării, smotoceala căţeluşilor,
culorile naturii. Ȋmi amintesc de Alexandra mică iernile cu miros de portocală, scorţişoară şi brad ;
toamna când frunzele foşnesc zgomotos sub tălpi, pe aleile pacurilor, verile cu
plimbări în picioarele goale pe nisipul ud, la apus de soare.
Ador să savurez
un ceai fierbinte şi o carte bună imediat ce am ieşit din duş şi afară ploua, să
ascult muzica mea preferată în timp ce călătoresc spre job cu metroul, să
mănânc dulciuri (fără să mă îngraş), să privesc chipurile persoanelor dragi
atunci când le dăruiesc cadouri, să dau frâu liber sentimentelor, să risc
pentru a câştiga, să meditez, să citesc, să mă plimb prin natură, să sting
lumina şi să ascult liniştea…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu