It΄s the most wonderful time of the
year – asadar perioada
perfecta pentru o calatorie … inapoi in timp. Deoarece se spune ca scrisul e curativ,
eliberator, eu cu 2 saptamani inainte de Craciun vreau sa-mi vindec dorul de
copilarie.
|
la balci, Oltenita 1994 |
Am fost
week-end-ul trecut pe la bunici si am ramas peste noapte sa dorm in camera mea,
cu parchetul care scartaie si cu patul plin cu perne si ursuleti de plus. Sunt mai
bine de 3 ani de cand nu m-am mai ghemuit in cuibul meu, plin cu amintiri. Poarta
acelasi miros (specific apartamentului lui mamaie), are aceeasi cuvertura,
perdea si mobilier, doar ca acum spatiul pare ca s-a mai micsorat fata de cum
il lasasem eu…
Am adormit
mult dupa miezul noptii, fiindca am vrut sa fac o introspectie pentru toate starile
pe care le-am trait in camera asta cu peretii in culoarea piersicii. Mi-era dor
sa ma fac din nou mica si sa stau la povesti cu Iony (asa ii zic eu lui
mamaie) pana tarziu in pat, sa mananc scovergi. Sau sa revin la epoca de
aur a anilor de liceu cand in fiecare sambata seara ma pregateam ore intregi in
fata oglinzii, inainte sa ies la discoteca cu prietenele, iar mamaia ramanea
treaza de fiecare data, pana cand eram gata, ca sa imi dea ok-ul pentru cum
m-am aranjat (P.S. niciodata nu ii placea cand plecam din casa cu parul
lasat pe spate, ci intordeauna imi spunea sa imi prind parul ca asa
imi sta cel mai bine).
|
cu mamaia la tara - 2018 |
|
Paste 2021, cu maia |
|
rebelde, cu parul in vant |
|
cu coada, cum ma prefera Iony |
Din sacul
cu amintiri vreau sa le scot pe acelea pe care din pacate copiii de astazi nu
le vor experimenta niciodata din cauza tehnologiei (prea) avansate. Eu, de exemplu,
vedeam o ocazie speciala atunci cand mergeam la Bucuresti, la Florina (matusa-mea),
care era cadru didactic si imi punea povesti la diafilm, dupa ce stingea toate
luminile prin casa si tragea jaluzelele ca sa faca intuneric (copiii de azi au
Netflix sau merg la cinema).
|
diafilme |
|
la muzeu - proiectia unui diafilm |
Cand nu mergeam
la capitala, ascultam basme la disc (oare unde a pus mama toate vinilurile
alea?!) sau vedeam filme animate de pe casete video. Noi nu aveam un
dispozitiv video, insa avea vecinul Paun care ni-l imprumuta mereu in preajma
Craciunului ca sa putem viziona pe TV inregistrarile de la serbarile mele de
sfarsit de an de la scoala. Regret nespus ca nu am pastrat nicio caseta din
alea, ca toate erau ale profei de franceza, d-na Mura, care era si
organizatoarea spectacolelor de la Clubul Navol.
|
colectie de viniluri |
|
video + casete |
Ah, si
apropos de casete, cine e nascut inainte de revolutie stie ca pana sa apara
CD-urie, casetele audio erau in trend – eu eram norocoasa ca aveam combina
audio cu 2 compartimente, dintre care la unul puteam inregistra orice melodie
de pe caseta din sertarul 2 (PLAY + RECORD parca era nu?). Ce se mai agatau
si trebuiau derulate cu creionul, cu multa rabdare, sa nu rupem banda. Pe la
mamaia eu mai am inca niste casete cu Andre, voi le mai pastrati?
|
repararea casetei audio |
|
colectie casete Andre |
Azi, copiii
nascuti in special dupa 2000, stau nepasatori cu orele pe internet, dar eu am
primit primul calculator (un IBM) pe la 12 ani si tare mandra mai eram! Era gigant
si monitorul si unitatea, dar nici nu conta, ma jucam pe el doar Solitaire sau
desenam in Paint, pentru ca nu aveam net – ca sa stau online - mergeam la
internet café-uri (la Bozeanu, pe centru) si plateam cate 1 ora sa stau pe Mirc
(fiindca atunci nici Yahoo Messenger nu exista) sau sa ma joc GT Racing.
|
exemplu de cum arata un IBM |
|
interfata MIRC |
|
GT R game |
Niciodata nu
am avut bicicleta (de aia nici nu stiu sa merg pe una), insa in clasa a7a am
cerut role pentru ca asa era la moda. Am primit unele gri inchis, cu roti
semi-originale, pe care am si invatat sa merg, dar care dupa 2 luni au ramas de
plastic, fiindca s-a spart invelisul de cauciuc. Dupa toata treaba asta, am
primit role originale ROXA – pe care apropos, le mai folosesc si astazi (nu
inteleg cum ma mai incap)
|
o incercare esuata/lectii de mers pe bicla |
|
rolele ROXA nowadays |
Tot prin
clasa a7a am primit primul telefon – un Nokia 3315 gri, pe care evident ca nu
exista posibilitatea sa ai internet, insa era folosit in cursul saptamanii doar
pentru bip-uri (asa comunicam pe atunci, mai ales cu vreun iubit caruia trebuia
sa ii amintesti cat de des te gandesti la el) si maxim pentru SMS-uri. In weekend
in schimb, era liber la socializare fiindca exista Abonamentul de 1 cent pe
minut si puteam sa vorbim ore intregi la telefon cu toti prietenii.
|
|
Tot vad pe
Instagram postari cu aparatele alea super cute Instax Mini – sunt super de efect
si ma duc cu gandul la aparatul foto de odinioara, caruia trebuia sa ii cumperi
insa vrea 2-3 filme (cred ca aveau undeva la 24 sau 36 poze/film) cand plecai
in vacante, ca sa iti pastrezi amintirile. Unde mai pui ca nici nu se puteau
verifica, cum o facem astazi pe dispozitivele performante, daca au iesit bine. Cata
tristete era in sufletul meu cand mergeam sa ridic fotografiile de la centrul de
developat de langa piata si vanzatoarea imi spunea ca s-a voalat filmul si imi
dadea doar negativul la care ma uitam cu jind, punandu-l in soare sau in lumina
becului.
|
filme Kodak |
Ieri vorbeam
cu Razvan care-mi spunea ca i se pare ca am o pasiune pentru incaltamintea Nike.
De fapt, acest fix il am tot de copil, cand tuturor ne cumparau parintii
adidasi ieftini (la maxim 250 mii, cum erau banii pe vremea aia) pe motiv ca ne
va creste piciorul. Aveam in scoala generala un baiat a carui mama pleca mereu in
Turcia si ii aducea haine de firma si noi toti eram obsedati de Nike-urile lui.
De aceea, la o aniversare de pe la 13-14 ani, am cerut cadou o pereche de Nikes,
pentru care m-am dus cu ai mei special in Plaza Mall sa mi-i aleg.
|
thug life (chiar daca adidasii nu sunt pozati) |
Partea funny
e ca mama nu voia sa dea atatia bani pe o pereche de incaltari care-mi vor
ramane mici, insa eu am conspirat cu tata si mi-am ales unii gri, din panza, cu
semnul Nike albastru, care erau foarte scumpi (vreo 3 milioane pe atunci) si
din disperare sa nu vada mama pretul la raft, am luat cutia cu un adidas nr 38,
altul 39 pe care tata i-a achitat pe furis. (Sorry, mama, stiu ca abia acum afli
micul meu scump secret cu tata, dupa aproape 9 ani).
Daca va intrebati cat
port acum la picior, raspunsul e nr.37, insa incaltamintea de atunci era intotdeauna
luata mai mare, ca sa ΄iti vina si la anul΄- culmea e ca Nike-urile alea s-au pastrat bine pana in ziua de azi si da,
imi sunt mari si acum, dar ce conta ce nr erau cand tu aveai NIKE prin anii 2000?!
Voi de
ce va aduceti aminte cu drag din copilarie?
*multe din pozele incarcate sunt downloadate de pe Google, caci originalele mele nu mai exista
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu